Eminescu a priori

A scrie într-o limbă se asociază, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, cu a gândi în acea limbă. Aceasta nu se referă la aspectul banal al limitării la un univers semantic limitat - cu multă competență, se pot face traduceri aproape din orice în orice. La urma urmei, psihologii și neurolingviștii moderni par să susțină universalitatea unor tipare gramaticale pre-codate în creier încă înainte de naștere la rasa umană.
Și atunci la ce altceva?
La procesul care precede formularea unui mesaj. Acesta este și el supus condiționărilor culturale ale fiecăruia. De obicei, nu numai mesajul, dar chiar ideea din spatele lui apar în conștiința autorului purtând deja amprenta unei limbi anume.
Traducerea este un proces a posteriori. Traducătorul trebuie să înțeleagă mesajul, să-l interpreteze și să aleagă din instrumentarul limbii de destinație ceea ce este mai potrivit pentru a-i da formă aceluiași mesaj. Dacă cumva mesajul conține o referință culturală, atunci ceea ce-i mai rămâne traducătorului este fie să facă apel la universalitate, fie să găsească un echivalent pertinent în cultura limbii de destinație. În mod evident, în fiecare dintre aceste etape pot apărea degradări sau denaturări ale mesajului originar.
Ceea ce mă fascinează la Eminescu este puritatea procesului a priori. Ideile sunt universale, fără coloratură națională și li se dă apoi o formă de o frumusețe stranie: găsesc nenatural ca o asemenea concentrare de gândire universală să fie exprimată atât de desăvârșit într-o limbă particulară - oricare ar fi aceea.
Stranietatea aceasta constă în a putea accede, în limba ta maternă, la o lume atât de vie și de complexă, fără a putea identifica acolo nici un stereotip, nici o limitare culturală așteptate... și uneori, pentru că, și așa pe deplin exploatate, resursele limbii nu îi ajungeau, Eminescu recurge cu proprietate la licențe - mai degrabă flexibilizări - pentru că pur și simplu, așa trebuia...