Eminescu a priori

A scrie într-o limbă se asociază, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, cu a gândi în acea limbă. Aceasta nu se referă la aspectul banal al limitării la un univers semantic limitat - cu multă competență, se pot face traduceri aproape din orice în orice. La urma urmei, psihologii și neurolingviștii moderni par să susțină universalitatea unor tipare gramaticale pre-codate în creier încă înainte de naștere la rasa umană.
Și atunci la ce altceva?
La procesul care precede formularea unui mesaj. Acesta este și el supus condiționărilor culturale ale fiecăruia. De obicei, nu numai mesajul, dar chiar ideea din spatele lui apar în conștiința autorului purtând deja amprenta unei limbi anume.
Traducerea este un proces a posteriori. Traducătorul trebuie să înțeleagă mesajul, să-l interpreteze și să aleagă din instrumentarul limbii de destinație ceea ce este mai potrivit pentru a-i da formă aceluiași mesaj. Dacă cumva mesajul conține o referință culturală, atunci ceea ce-i mai rămâne traducătorului este fie să facă apel la universalitate, fie să găsească un echivalent pertinent în cultura limbii de destinație. În mod evident, în fiecare dintre aceste etape pot apărea degradări sau denaturări ale mesajului originar.
Ceea ce mă fascinează la Eminescu este puritatea procesului a priori. Ideile sunt universale, fără coloratură națională și li se dă apoi o formă de o frumusețe stranie: găsesc nenatural ca o asemenea concentrare de gândire universală să fie exprimată atât de desăvârșit într-o limbă particulară - oricare ar fi aceea.
Stranietatea aceasta constă în a putea accede, în limba ta maternă, la o lume atât de vie și de complexă, fără a putea identifica acolo nici un stereotip, nici o limitare culturală așteptate... și uneori, pentru că, și așa pe deplin exploatate, resursele limbii nu îi ajungeau, Eminescu recurge cu proprietate la licențe - mai degrabă flexibilizări - pentru că pur și simplu, așa trebuia...

De ce plec din România

Simplu:
Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani am eu grijă.

Țesutul a apărut când celula s-a decis că-i e mai bine între surate decât de una singură.
Organul a apărut când țesuturile s-au decis că se pot încrede unele în altele în loc să facă fiecare de toate.
Triburile, societățile și mai târziu națiunile au apărut când contractul colectiv a pricinuit, uneori cu puternic sentiment de apartenență ba chiar exaltare, subsumarea individului în beneficiul grupului.

Păi deci nu suntem la fel de proști ca amiba?

Update: nu credeți că e dureros să fii mai respectat de proștii altora decât de proștii care se zic ai tăi? Ca să nu vorbim de stima celor pe care la rându-ți îi stimezi!
Nu sunt trufaș. Îmi am locul meu undeva la mijloc și mă uit în sus. Ascult Rapsodia a 2-a a lui Enescu și-mi vin în minte doar atât: dealurile molcome împănate de gospodării și moderația smerită a conștiinței colective din alte vremuri. Într-adevăr, toate acestea sunt din alte vremuri.

Update decembrie 2011: nu am prea multe de schimbat dinspre partea românească a lucrurilor. Dinspre partea vestică, da. Într-un interviu, Pleșu zicea despre societatea românească - “mi-e dor să întâlnesc niște domni”. Subscriu și replic - în societatea occidentală mi-e dor să întâlnesc un dram de blândețe, de amabilitate autentică. Căci n-am avut privilegiul…

De ce nu cred în Social Media

Societatea de consum se bazează din construcție pe înlocuirea așteptării în vederea gratificării mai mari sau mai subtile, mai metafizice, cu gratificarea imediată și materială.
Omul modern este încurajat să nu mai aibă nici un moment de repaos, de introspecție, de echilibru static cu sine.
Rețelele de tip Facebook și Twitter au un efect pervers - în loc de polenizarea ideilor - flecăreala globală.
Iată de ce: în plan intelectual

• am degradat enciclopediile la compendii.
• am degradat compendiile la referate.
• am degradat referatele la frânturi fugare de wikipedia.
• am degradat frânturile de wikipedia la twit-uri.

În plan social, lucrurile stau asemănător:

• am degradat ritualurile solemne (întoarcerea din voiaj, revederea emoționantă cu prietenii de peste ocean etc) la web chat.
• am degradat lungile taifasuri cu prietenii la chat-uri.
• am degradat exercițiul personal și conectat de descoperire a celuilalt la inspectarea urmelor lăsate pe net.
  
• am degradat chat-urile la SMS-uri, twit-uri, wink-uri, buzz-uri, nudge-uri si post-uri.

Nu sunt orbește contra. Am și eu cont pe unele dintre rețele.
Doar că mi se pare că participarea în viața virtuală este invers proporțională cu succesul resimțit în viața din afara net-ului.

Social media este vârful de lance al acestui refuz paroxistic de profunzime: spune-ne ce-ți trece prin minte acum. Fără maturare, fără distilare, fără exercițiu stilistic. De oriunde te-ai afla, în orice stare te-ai afla.

Spune-ne cât ești de important, cât ești de recunoscut în comunitatea celor efemeri.
Arată-ne cât ești de vibrant la suprafață.
Despre auto-cenzură, simț al măsurii, responsabilitate... să auzim numai de bine.

Succesul este garantat - creierul reptilian scos la paradă primește validare și atenție drept care se umezește, endorfinic, de plăcere.
Plăcere binară - mai simplu de atât nu se poate - me likey, me not likey. Că și amiba și parameciul știu să caute plăcerea și n-au nevoie de o conștiință și nici măcar de oareșice conștiență pentru asta.

La urma urmei, 500 milion users like this!