Frustrare bidimensională

Maimuţimea a coborât din copaci pentru a deveni omenire şi a cuceri distanţele.

În felul acesta a cedat o dimensiune în favoarea alteia. La vremea respectivă, trocul a fost benefic.

Acum am cucerit distanţele. Avem tot felul de mijloace pentru a face din distanţe obstacole penibile, care nu mai sperie pe nimeni.

Cu înălţimea stăm însă mult mai prost. O resimţim instinctiv drept ostilă; o cucerim prin tot felul de proteze – fie ele lifturi, scări sau scripeţi.

E adevărat că teama de înălţime este în parte justificată de un inamic potenţial mortal: gravitaţia. Însă, maimuţe fiind, parcă ştiam să ne ferim mai eficient... şi să simţim, să folosim înălţimea mult mai intim. Trăim esenţialmente în plan, mai exact, într-o suprapunere de planuri. Etaje, terase, verande, altitudini de croazieră, orbite. Totul exprimat într-un număr rotund de picioare sau metri de sol, eventual de nivelul mării.

Ce-ar fi dacă omenirea ar câştiga la loc înălţimea, trecând de la discret la continuu?


Omenirea ar trebui să scape de picioare. Sau, mai bine zis, să le transforme la loc în membre. Principala pierdere la coborârea pe sol au fost degetele opozabile de la membrele inferioare. Acum, înarmaţi cu vehicule, maşini, biciclete şi măgăruşi – nu mai suntem periclitaţi, ca specie, fără picioare. Cu patru mâini, dimpotrivă... imaginaţi-vă numai! Aş putea să stau comod în fotoliu, la televizor, făcându-mă că îi caut de păduchi, aşa precum maimuţele, pe cei doi copii ai mei deopotrivă, democratic. Aş putea să stau atârnat deasupra tastaturii cu berea într-un picior şi şaorma în celălalt, tastând frenetic cu mâinile - e adevărat, aici s-ar impune o coadă, dar ăsta e un alt subiect de frustrare – aş avea atâtea de făcut cu o coadă! Aş putea să-mi ţin singur cu picioarele ritmul la tamburine sau tobe când mă mai apucă zdrăngănitul. Unde mai pui că... aveţi idee cam ce poate să însemne un preludiu la patru mâini, ba şi rămânând în cadrul perfect moral al unei uniuni în doi?



Vă invit în casa mea cubică. Am desfiinţat metrul pătrat, discutăm preţul în metri cubi. Asta pentru că imediat ce aţi intrat pe uşă aţi remarcat că salteaua cu aer comprimat de pe podea vă opreşte să înaintaţi confortabil. E doar un preţ mic pe care-l plătesc pentru siguranţă, totuşi. Mi s-a mai întâmplat să cad de sus, iar o cădere de la câţiva metri nu e ceva de nebăgat în seamă. Dar nu vă las prea mult timp să vă dezmeticiţi. Vă leg una dintre centurile pelviene din cuier. E legată de tavan. Aveţi un joystick mic în ea, care controlează scripetele şi cele două motoraşe care mişcă punctul de ancorare.

Vă invit la o cafea. Dacă vreţi, o bem în living. Adică la doar un metru de sol, pe scaunele-ciupercă din jurul mesei. Dacă vă distrează, vă puteţi balansa, oricum, la cei 10 metri lungime de coardă, balansul e amplu şi plăcut, relaxează şi se potriveşte cu o bîrfă mică. Sus spre tavan nu mai e aşa distractiv, e un fel de zgâlţîială fără noimă. O să mă reped un pic la tavan, pentru că mi se arde friptura în cuptor. Evident, bucătăria este imediat sub acoperiş, iar fumul şi mirosurile ies în sus. Imediat sub bucătărie se află patul, singurul obiect plat din toată casa. Am încercat la început să dorm chircit pe crăcile copacului care se unduieşte liniştitor de la bază până în balconul, sus, însă după câteva căderi şi vreo două guturaie straşnice m-am resemnat. Măcar e rabatabil... patul, nu copacul.

Teveul l-am pus pe o articulaţie mobilă, la jumătatea înălţimii casei. Cel mai mult îmi place să-mi mut cârligul centurii de pe spate pe burtă şi să mă uit de jos în sus, bălăngănindu-mă, la tv. Dar nici să te uiţi la el printre picioare când cureţi cartofi nu-i dezagreabil.

Şi totuşi ceva nu-mi place la centura asta. Prea mă leagă de tavan. Abia aştept electromagneţii!

Ontologia şmecheriei

Deseori m-am întrebat de ce am o repulsie organică irepresibilă împotriva şmecheriei. De ce oare, între toate păcatele, acesta mi se pare mai cu osebire cancerigen, contagios şi scîrbavnic.

Să încercăm o descriere formală a şmecheriei. Analitic, cu identificarea categoriilor componente şi a relaţiilor dintre acestea.

În mod esenţial, şmecheria necesită trufie şi prostie. Reducere la absurd:
Modest dar şmecher - o contradicţie în sine.
Trufaşul cu adevărat deştept este pe altă ramură în taxonomia urîciunilor şi rătăcirilor sufletului şi minţii omeneşti, aceea a inteligenţei falacioase, care evită şmecheria fie şi din minima cultivare a unei bune imagini de sine.
Prostul idiopatic, ne-mândru, supără cel mult pe durata neroziei şi proporţional cu adâncimea ei, însă chiar şi cel mai nevricos temperament, cu discernământ, iartă într-un târziu un asemenea nefericit, în virtutea evidenţei lumeşti "de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere".
Şmecherul este, deci, cel puţin prost şi mândru. Dar oare sunt acestea şi suficiente, nu numai necesare? Din nou reducere la absurd.
Simplul mândru-prost se mulţumeşte, la o adică, şi cu o ocheadă galeş-macho aruncată sieşi în oglindă, după vorba bancului cu Ion care se opreşte la cumpăna fântânii din drumul spre hora satului... şi stă Ion şi se minunează: "mă da mândru m-o făcut muma... mă da chipeş... mă, da fuche-m-aş!"
Astfel, prost-şi-mândrul se poziţionează într-un raport absolut cu el însuşi dar şi cu lumea din jur. El este la fel - sau măcar cantitativ comparabil - de prost-şi-mândru, şi acasă şi ieşit în lume. Dă cu bâta-n baltă şi la un pahar cu prietenii şi pe postul public de televiziune, cu naturaleţea unui hipopotam într-un magazin de porţelanuri. Bufon de ocazie, pacoste cu palmares sau termen de comparaţie numai bun pentru alinarea complexelor frustraţilor în talk-show-uri, prost-şi-mândrul este o prezenţă utilă, cu reacţii previzibile şi manual de întrebuinţare. El are o boală individuală.

Şmecheria însă nu este doar atât. În primul rând, şmecherul nu poate avea o relaţie absolută, nici cu sine însuşi nici cu lumea, ci relativă. Un şmecher singur, în faţa oglinzii bunăoară, n-are obiect al muncii. Pe cine să şmecherească - pe sine? Ieşit în lume, şmecherul trebuie să fie mai şmecher decât cineva - o victimă. În plus, nu absolut necesar per se, însă sever limitat fără, şmecherul în exerciţiul funcţiunii are nevoie de public, care să consemneze reuşita în folclorul comunitar şi să actualizeze clasamentul întru ticăloşie. Cum ar veni deci, o prostie-şi-mândrie colectivă, socială. De aici şi contagiunea: şmecherul se află în permanentă concurenţă cu ceilalţi şmecheri şi cu teama perpetuă că va fi într-o bună zi detronat printr-o ţeapă, ceea ce coincide cu pierderea prestigiului atât de trudit. Teama şi neîncrederea în toate şi în toţi devin contract de grup asemenea omertei mafiote, lege cu atât mai eficientă cu cât crește adâncirea în şmecherie.
Sunt oare răutatea ori invidia o altă componentă necesară? Nu neapărat (de exemplu un şmecher motivat doar de lăcomie, va folosi şmecheria ca vehicul pentru furt, sec și fără maliție). Dar atât de amplificatoare în chip de aditiv sau de catalizator...Dar lenea? Opţională, dar favorizantă şi aceasta, de vreme ce unui om eficient, muncitor ori măcar trebăluitor îi rămâne atât de puţin timp de spânzurat de-a lelea...
La toate acestea se adaugă bomboana pe colivă: o expunere în doze homeopatice la cultură. Şmecherul ştie că undeva departe de anvergura sa cognitivă se află o lume conceptual inacesibilă, drept care adulmecă şi preia din zbor concepte criptice dar sonore, pe care le înslăninează (sic însăilează) într-un vocabular de breaslă, la pastramă pentru viitoarele metafore măcelăreşti cu damf de şcoala vieţii, debitate după caz şugubăţ sau veninos, după potriveală: ţinta nevolnică - şfichiuită superior, cea înaltă - maculată oțărât și iremediabil .

Totul este astfel pregătit pentru un cerc vicios asemenea cancerului, care abate chimia şi fizica organismului (individual respectiv colectiv) către dezorganizare şi haos.
Aşa auto-hrănitoare, şmecheria este totuşi, aparent paradoxal, şi auto-limitantă, centripetă. Motivaţia fiind satisfacerea trufiei, efortul motrice aferent nu este gratuit. Cu timpul, indiferent de posibile temporare cote atractive, beneficiul ajunge să coste exorbitant, acţionând ca forţă centrifugă, ţinută în echilibru de incompetenţa în activităţi realmente lucrative (am pornit de la prezumţia de prostie). Şmecheria cu motivaţie predominant materială e însă în mod necesar o stare cel mult temporară: dacă beneficiul material şi îndemânarea cresc, prezumţia de prostie începe să se dilueze şi ne depărtăm de şmecherie şi trecem în altă ramură, aceea a escrocheriei, de la găinărie la fraudă de proporţii. Ceea ce şi explică cum foşti şmecheri evoluează categoric. Iară de nu sunt în stare - rămân să şmecherească pe cine n-a stins încă lumina.

Se conturează astfel imaginea speciei care creşte în asemenea medii de cultură - un exemplar, fie şi iniţial benign, care rămâne ceva vreme sub presiunea aceasta, fără mari foloase materiale sau de o natură mai concretă, se înrăieşte, se acreşte, se ticăloşeşte în fibră.

Drept urmare - ce am de împărţit cu şmecheria?

Trufaşul cel inteligent, Lucifer, Iudă sau fiu rătăcitor, se iţeşte statornic în urzeala absolutulului, mereu cum nu trebuie. Dar e în el, trăindu-l, drept care are parte de onoarea unor descătuşări de energii cosmice pentru a i se arăta într-un final adevărul, redempţiunea, calea.
Prostul, săracul, e un potir gol în aşteptarea unei umpleri, aci sau dincolo.
Prostul trufaş - o jucărie stricată, ce-i drept, nu fără oarece consimţământ şi aport.
Dar şmecherul? O oroare. Înzestrat cu minim discernământ, dovadă putirinţa de a găsi mai fraieri; conştient de propriile limite şi uneltind activ la impunerea lor altora în loc de a le depăşi el însuşi; trup şi suflet în slujba unei imagini găunoase, şmecherul foloseşte umanitatea din dotare pentru a se îndobitoci pe sine şi pe o bună bucată din mediul ambiant. Întreit păcat - împotriva creaţiunii, a sinelui şi a aproapelui.

Pentru toate acestea, numesc şmecheria - insuficienţă socială cronică. Adică una din bolile acelea care omoară încet, târşâit şi incontinent - boală lungă, moarte sigură.

Mai putem tolera aşa ceva?

Talk-show de umanizare a ticăloşilor

O modă foarte... la modă în televiziuni: talk-show-uri cu invitaţi dubioşi. Interlopi, lichele, băieţi buni, băieţi deştepţi, tot colesterolul gri al unei societăţi obeze - chemaţi să-i vadă naţia ce isteţi, şpirituali şi, la urma urmeni, oameni ca noi, cu trăiri şi slăbiciuni sunt. Cu berea în mână şi canapeaua sub cur, halal intransigenţă te mai animă faţă de aceşti neica-cineva/nimeni care istorisesc şugubăţ-agresiv banalul spectaculos al vieţii lor. Cât despre ticăloşiile, escrocheriile, violenţele, laşităţile, furtul şi deşănţarea lor, pentru asta există buletinele de ştiri, dar parcă în ora care desparte cele două emisiuni, memoria noastră s-a rupt în două. Schizofrenică populaţie, morală castraţie.

Fetidă Românie, ingenuă mitocănie…

Gipane albe lucind de curăţenie pe cele mai desfundate străzi, ca o başoldină cu fustiţă şi pantofi de balet între aurolacii din faţa Gării... mitíci ieşiţi cu mititei la grătar şi bere la PET pe o cutie de tablă în petecul murdar de iarbă dintre parcările blocurilor... două cefe groase la costum din Mall coborâte din gipan să schimbe trei sudălmi afectuoase şi două numere dă mobil, la o palmă distanţă de o budă spartă de porţelan bleu bălţat cu căcat, aruncată-n stradă... bloc confort III cu hrube negricioase şi pereţi cojiţi bleu spălă-ciel cu gris noroi, cu copertină şi entrance roz bombon stil Astoria şi coloane de ghips văruite alb cu capiteluri dorice şi cu Dorel alcoolizat în chip de gargui... damă bine pe contrasens, toaletă impecabilă, lăţită la ceartă cu gura mai spurcată ca o miasmă de vidanjă...