Acesta nu poate fi în nici un caz un certificat de garanţie, variabilitatea individuală în interiorul celor de sânge albastru este, cred, aceeaşi ca în orice altă populaţie statistică.
Însă mă gândesc cât de greu ne este să acceptăm că există oameni determinaţi să facă ceva mai bine decât alţii, pentru că am fost condiţionaţi de către şcoala de gândire stângistă, care de secole se simte ameninţată până la isterie de diferenţele între indivizi - şi cât ne este de uşor să acceptăm că există rase de câini plecate dintr-un trunchi comun care au fost selecţionate pentru anumite destinaţii. De ce putem accepta că există câini care vânează precum respiră şi alţii care ajută orbi cu un devotament aproape nenatural - şi nu am putea să realizăm că sub o formă mult mai puţin evidentă, dar nu mai puţin obiectivă - istoria sau societatea au crescut oameni ca să-i reprezinte şi conducă pe alţii? Că aceşti oameni nu sunt egali, ba poate sub imperiul selecţiei genetice, erau altfel chiar de la naştere?
Nota bene, nu apare nicăieri vreo apreciere de superioritate sau inferioritate. Simplu spus, sunt mai mari șansele de a alege candidatul potrivit la fișa postului.
Odată realizată asemănarea aceasta aparent frivolă, discuţia se îndreaptă înspre priceperea societăţii de a crea matriţa, modelul pe care îl aplică viitorului monarh. Deci monarhia are şi o culoare naţională. Dincolo de aceasta, după epoca monarhilor atotputernici, rolul monarhilor din Europa au evoluat de ceva sute de ani către un mediator al societăţii civile cu atribuţii de coalizare a sentimentului naţional şi cu prerogative bine definite şi destul de limitate. Nu-mi aduc aminte din istoria recentă exemple de monarhi care să fi "ieşit în faţă" cu comportamente care să facă o ţară întreagă de ruşine. Şi mă gândesc că dacă te acoperi de ruşine pe durata unui mandat prezidenţial după care poţi să dispari din viaţa publică în cel mai rău caz - e una, în timp ce dacă mai ai o viaţă înainte pe scena publică, s-ar putea să te gândeşti de două ori.
Acesta mi-este argumentul lipsit de patimă pe care îl invoc, cu două exemple recente: Regina Elisabeta a Angliei şi Regele Mihai.
Odată realizată asemănarea aceasta aparent frivolă, discuţia se îndreaptă înspre priceperea societăţii de a crea matriţa, modelul pe care îl aplică viitorului monarh. Deci monarhia are şi o culoare naţională. Dincolo de aceasta, după epoca monarhilor atotputernici, rolul monarhilor din Europa au evoluat de ceva sute de ani către un mediator al societăţii civile cu atribuţii de coalizare a sentimentului naţional şi cu prerogative bine definite şi destul de limitate. Nu-mi aduc aminte din istoria recentă exemple de monarhi care să fi "ieşit în faţă" cu comportamente care să facă o ţară întreagă de ruşine. Şi mă gândesc că dacă te acoperi de ruşine pe durata unui mandat prezidenţial după care poţi să dispari din viaţa publică în cel mai rău caz - e una, în timp ce dacă mai ai o viaţă înainte pe scena publică, s-ar putea să te gândeşti de două ori.
Acesta mi-este argumentul lipsit de patimă pe care îl invoc, cu două exemple recente: Regina Elisabeta a Angliei şi Regele Mihai.
