Ontologia şmecheriei

Deseori m-am întrebat de ce am o repulsie organică irepresibilă împotriva şmecheriei. De ce oare, între toate păcatele, acesta mi se pare mai cu osebire cancerigen, contagios şi scîrbavnic.

Să încercăm o descriere formală a şmecheriei. Analitic, cu identificarea categoriilor componente şi a relaţiilor dintre acestea.

În mod esenţial, şmecheria necesită trufie şi prostie. Reducere la absurd:
Modest dar şmecher - o contradicţie în sine.
Trufaşul cu adevărat deştept este pe altă ramură în taxonomia urîciunilor şi rătăcirilor sufletului şi minţii omeneşti, aceea a inteligenţei falacioase, care evită şmecheria fie şi din minima cultivare a unei bune imagini de sine.
Prostul idiopatic, ne-mândru, supără cel mult pe durata neroziei şi proporţional cu adâncimea ei, însă chiar şi cel mai nevricos temperament, cu discernământ, iartă într-un târziu un asemenea nefericit, în virtutea evidenţei lumeşti "de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere".
Şmecherul este, deci, cel puţin prost şi mândru. Dar oare sunt acestea şi suficiente, nu numai necesare? Din nou reducere la absurd.
Simplul mândru-prost se mulţumeşte, la o adică, şi cu o ocheadă galeş-macho aruncată sieşi în oglindă, după vorba bancului cu Ion care se opreşte la cumpăna fântânii din drumul spre hora satului... şi stă Ion şi se minunează: "mă da mândru m-o făcut muma... mă da chipeş... mă, da fuche-m-aş!"
Astfel, prost-şi-mândrul se poziţionează într-un raport absolut cu el însuşi dar şi cu lumea din jur. El este la fel - sau măcar cantitativ comparabil - de prost-şi-mândru, şi acasă şi ieşit în lume. Dă cu bâta-n baltă şi la un pahar cu prietenii şi pe postul public de televiziune, cu naturaleţea unui hipopotam într-un magazin de porţelanuri. Bufon de ocazie, pacoste cu palmares sau termen de comparaţie numai bun pentru alinarea complexelor frustraţilor în talk-show-uri, prost-şi-mândrul este o prezenţă utilă, cu reacţii previzibile şi manual de întrebuinţare. El are o boală individuală.

Şmecheria însă nu este doar atât. În primul rând, şmecherul nu poate avea o relaţie absolută, nici cu sine însuşi nici cu lumea, ci relativă. Un şmecher singur, în faţa oglinzii bunăoară, n-are obiect al muncii. Pe cine să şmecherească - pe sine? Ieşit în lume, şmecherul trebuie să fie mai şmecher decât cineva - o victimă. În plus, nu absolut necesar per se, însă sever limitat fără, şmecherul în exerciţiul funcţiunii are nevoie de public, care să consemneze reuşita în folclorul comunitar şi să actualizeze clasamentul întru ticăloşie. Cum ar veni deci, o prostie-şi-mândrie colectivă, socială. De aici şi contagiunea: şmecherul se află în permanentă concurenţă cu ceilalţi şmecheri şi cu teama perpetuă că va fi într-o bună zi detronat printr-o ţeapă, ceea ce coincide cu pierderea prestigiului atât de trudit. Teama şi neîncrederea în toate şi în toţi devin contract de grup asemenea omertei mafiote, lege cu atât mai eficientă cu cât crește adâncirea în şmecherie.
Sunt oare răutatea ori invidia o altă componentă necesară? Nu neapărat (de exemplu un şmecher motivat doar de lăcomie, va folosi şmecheria ca vehicul pentru furt, sec și fără maliție). Dar atât de amplificatoare în chip de aditiv sau de catalizator...Dar lenea? Opţională, dar favorizantă şi aceasta, de vreme ce unui om eficient, muncitor ori măcar trebăluitor îi rămâne atât de puţin timp de spânzurat de-a lelea...
La toate acestea se adaugă bomboana pe colivă: o expunere în doze homeopatice la cultură. Şmecherul ştie că undeva departe de anvergura sa cognitivă se află o lume conceptual inacesibilă, drept care adulmecă şi preia din zbor concepte criptice dar sonore, pe care le înslăninează (sic însăilează) într-un vocabular de breaslă, la pastramă pentru viitoarele metafore măcelăreşti cu damf de şcoala vieţii, debitate după caz şugubăţ sau veninos, după potriveală: ţinta nevolnică - şfichiuită superior, cea înaltă - maculată oțărât și iremediabil .

Totul este astfel pregătit pentru un cerc vicios asemenea cancerului, care abate chimia şi fizica organismului (individual respectiv colectiv) către dezorganizare şi haos.
Aşa auto-hrănitoare, şmecheria este totuşi, aparent paradoxal, şi auto-limitantă, centripetă. Motivaţia fiind satisfacerea trufiei, efortul motrice aferent nu este gratuit. Cu timpul, indiferent de posibile temporare cote atractive, beneficiul ajunge să coste exorbitant, acţionând ca forţă centrifugă, ţinută în echilibru de incompetenţa în activităţi realmente lucrative (am pornit de la prezumţia de prostie). Şmecheria cu motivaţie predominant materială e însă în mod necesar o stare cel mult temporară: dacă beneficiul material şi îndemânarea cresc, prezumţia de prostie începe să se dilueze şi ne depărtăm de şmecherie şi trecem în altă ramură, aceea a escrocheriei, de la găinărie la fraudă de proporţii. Ceea ce şi explică cum foşti şmecheri evoluează categoric. Iară de nu sunt în stare - rămân să şmecherească pe cine n-a stins încă lumina.

Se conturează astfel imaginea speciei care creşte în asemenea medii de cultură - un exemplar, fie şi iniţial benign, care rămâne ceva vreme sub presiunea aceasta, fără mari foloase materiale sau de o natură mai concretă, se înrăieşte, se acreşte, se ticăloşeşte în fibră.

Drept urmare - ce am de împărţit cu şmecheria?

Trufaşul cel inteligent, Lucifer, Iudă sau fiu rătăcitor, se iţeşte statornic în urzeala absolutulului, mereu cum nu trebuie. Dar e în el, trăindu-l, drept care are parte de onoarea unor descătuşări de energii cosmice pentru a i se arăta într-un final adevărul, redempţiunea, calea.
Prostul, săracul, e un potir gol în aşteptarea unei umpleri, aci sau dincolo.
Prostul trufaş - o jucărie stricată, ce-i drept, nu fără oarece consimţământ şi aport.
Dar şmecherul? O oroare. Înzestrat cu minim discernământ, dovadă putirinţa de a găsi mai fraieri; conştient de propriile limite şi uneltind activ la impunerea lor altora în loc de a le depăşi el însuşi; trup şi suflet în slujba unei imagini găunoase, şmecherul foloseşte umanitatea din dotare pentru a se îndobitoci pe sine şi pe o bună bucată din mediul ambiant. Întreit păcat - împotriva creaţiunii, a sinelui şi a aproapelui.

Pentru toate acestea, numesc şmecheria - insuficienţă socială cronică. Adică una din bolile acelea care omoară încet, târşâit şi incontinent - boală lungă, moarte sigură.

Mai putem tolera aşa ceva?

Talk-show de umanizare a ticăloşilor

O modă foarte... la modă în televiziuni: talk-show-uri cu invitaţi dubioşi. Interlopi, lichele, băieţi buni, băieţi deştepţi, tot colesterolul gri al unei societăţi obeze - chemaţi să-i vadă naţia ce isteţi, şpirituali şi, la urma urmeni, oameni ca noi, cu trăiri şi slăbiciuni sunt. Cu berea în mână şi canapeaua sub cur, halal intransigenţă te mai animă faţă de aceşti neica-cineva/nimeni care istorisesc şugubăţ-agresiv banalul spectaculos al vieţii lor. Cât despre ticăloşiile, escrocheriile, violenţele, laşităţile, furtul şi deşănţarea lor, pentru asta există buletinele de ştiri, dar parcă în ora care desparte cele două emisiuni, memoria noastră s-a rupt în două. Schizofrenică populaţie, morală castraţie.