Maimuţimea a coborât din copaci pentru a deveni omenire şi a cuceri distanţele.
În felul acesta a cedat o dimensiune în favoarea alteia. La vremea respectivă, trocul a fost benefic.
Acum am cucerit distanţele. Avem tot felul de mijloace pentru a face din distanţe obstacole penibile, care nu mai sperie pe nimeni.
Cu înălţimea stăm însă mult mai prost. O resimţim instinctiv drept ostilă; o cucerim prin tot felul de proteze – fie ele lifturi, scări sau scripeţi.
E adevărat că teama de înălţime este în parte justificată de un inamic potenţial mortal: gravitaţia. Însă, maimuţe fiind, parcă ştiam să ne ferim mai eficient... şi să simţim, să folosim înălţimea mult mai intim. Trăim esenţialmente în plan, mai exact, într-o suprapunere de planuri. Etaje, terase, verande, altitudini de croazieră, orbite. Totul exprimat într-un număr rotund de picioare sau metri de sol, eventual de nivelul mării.
Ce-ar fi dacă omenirea ar câştiga la loc înălţimea, trecând de la discret la continuu?
Omenirea ar trebui să scape de picioare. Sau, mai bine zis, să le transforme la loc în membre. Principala pierdere la coborârea pe sol au fost degetele opozabile de la membrele inferioare. Acum, înarmaţi cu vehicule, maşini, biciclete şi măgăruşi – nu mai suntem periclitaţi, ca specie, fără picioare. Cu patru mâini, dimpotrivă... imaginaţi-vă numai! Aş putea să stau comod în fotoliu, la televizor, făcându-mă că îi caut de păduchi, aşa precum maimuţele, pe cei doi copii ai mei deopotrivă, democratic. Aş putea să stau atârnat deasupra tastaturii cu berea într-un picior şi şaorma în celălalt, tastând frenetic cu mâinile - e adevărat, aici s-ar impune o coadă, dar ăsta e un alt subiect de frustrare – aş avea atâtea de făcut cu o coadă! Aş putea să-mi ţin singur cu picioarele ritmul la tamburine sau tobe când mă mai apucă zdrăngănitul. Unde mai pui că... aveţi idee cam ce poate să însemne un preludiu la patru mâini, ba şi rămânând în cadrul perfect moral al unei uniuni în doi?
Vă invit în casa mea cubică. Am desfiinţat metrul pătrat, discutăm preţul în metri cubi. Asta pentru că imediat ce aţi intrat pe uşă aţi remarcat că salteaua cu aer comprimat de pe podea vă opreşte să înaintaţi confortabil. E doar un preţ mic pe care-l plătesc pentru siguranţă, totuşi. Mi s-a mai întâmplat să cad de sus, iar o cădere de la câţiva metri nu e ceva de nebăgat în seamă. Dar nu vă las prea mult timp să vă dezmeticiţi. Vă leg una dintre centurile pelviene din cuier. E legată de tavan. Aveţi un joystick mic în ea, care controlează scripetele şi cele două motoraşe care mişcă punctul de ancorare.
Vă invit la o cafea. Dacă vreţi, o bem în living. Adică la doar un metru de sol, pe scaunele-ciupercă din jurul mesei. Dacă vă distrează, vă puteţi balansa, oricum, la cei 10 metri lungime de coardă, balansul e amplu şi plăcut, relaxează şi se potriveşte cu o bîrfă mică. Sus spre tavan nu mai e aşa distractiv, e un fel de zgâlţîială fără noimă. O să mă reped un pic la tavan, pentru că mi se arde friptura în cuptor. Evident, bucătăria este imediat sub acoperiş, iar fumul şi mirosurile ies în sus. Imediat sub bucătărie se află patul, singurul obiect plat din toată casa. Am încercat la început să dorm chircit pe crăcile copacului care se unduieşte liniştitor de la bază până în balconul, sus, însă după câteva căderi şi vreo două guturaie straşnice m-am resemnat. Măcar e rabatabil... patul, nu copacul.
Teveul l-am pus pe o articulaţie mobilă, la jumătatea înălţimii casei. Cel mai mult îmi place să-mi mut cârligul centurii de pe spate pe burtă şi să mă uit de jos în sus, bălăngănindu-mă, la tv. Dar nici să te uiţi la el printre picioare când cureţi cartofi nu-i dezagreabil.
Şi totuşi ceva nu-mi place la centura asta. Prea mă leagă de tavan. Abia aştept electromagneţii!
