Extremistul moderat sceptic

De ce cred în ideea de monarhie

2012-01-31T06:46:00.000-08:00

Pentru că un individ crescut de mic pentru un anumit ţel în viaţă are şanse mai mari să fie cel mai potrivit în acel rol, după părerea mea.

Acesta nu poate fi în nici un caz un certificat de garanţie, variabilitatea individuală în interiorul celor de sânge albastru este, cred, aceeaşi ca în orice altă populaţie statistică.

Însă mă gândesc cât de greu ne este să acceptăm că există oameni determinaţi să facă ceva mai bine decât alţii, pentru că am fost condiţionaţi de către şcoala de gândire stângistă, care de secole se simte ameninţată până la isterie de diferenţele între indivizi - şi cât ne este de uşor să acceptăm că există rase de câini plecate dintr-un trunchi comun care au fost selecţionate pentru anumite destinaţii. De ce putem accepta că există câini care vânează precum respiră şi alţii care ajută orbi cu un devotament aproape nenatural - şi nu am putea să realizăm că sub o formă mult mai puţin evidentă, dar nu mai puţin obiectivă - istoria sau societatea au crescut oameni ca să-i reprezinte şi conducă pe alţii? Că aceşti oameni nu sunt egali, ba poate sub imperiul selecţiei genetice, erau altfel chiar de la naştere?

Nota bene, nu apare nicăieri vreo apreciere de superioritate sau inferioritate. Simplu spus, sunt mai mari șansele de a alege candidatul potrivit la fișa postului.

Odată realizată asemănarea aceasta aparent frivolă, discuţia se îndreaptă înspre priceperea societăţii de a crea matriţa, modelul pe care îl aplică viitorului monarh. Deci monarhia are şi o culoare naţională. Dincolo de aceasta, după epoca monarhilor atotputernici, rolul monarhilor din Europa au evoluat de ceva sute de ani către un mediator al societăţii civile cu atribuţii de coalizare a sentimentului naţional şi cu prerogative bine definite şi destul de limitate. Nu-mi aduc aminte din istoria recentă exemple de monarhi care să fi "ieşit în faţă" cu comportamente care să facă o ţară întreagă de ruşine. Şi mă gândesc că dacă te acoperi de ruşine pe durata unui mandat prezidenţial după care poţi să dispari din viaţa publică în cel mai rău caz - e una, în timp ce dacă mai ai o viaţă înainte pe scena publică, s-ar putea să te gândeşti de două ori.

Acesta mi-este argumentul lipsit de patimă pe care îl invoc, cu două exemple recente: Regina Elisabeta a Angliei şi Regele Mihai.

Eminescu a priori

2011-08-07T11:20:00.000-07:00

A scrie într-o limbă se asociază, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, cu a gândi în acea limbă. Aceasta nu se referă la aspectul banal al limitării la un univers semantic limitat - cu multă competență, se pot face traduceri aproape din orice în orice. La urma urmei, psihologii și neurolingviștii moderni par să susțină universalitatea unor tipare gramaticale pre-codate în creier încă înainte de naștere la rasa umană.
Și atunci la ce altceva?
La procesul care precede formularea unui mesaj. Acesta este și el supus condiționărilor culturale ale fiecăruia. De obicei, nu numai mesajul, dar chiar ideea din spatele lui apar în conștiința autorului purtând deja amprenta unei limbi anume.
Traducerea este un proces a posteriori. Traducătorul trebuie să înțeleagă mesajul, să-l interpreteze și să aleagă din instrumentarul limbii de destinație ceea ce este mai potrivit pentru a-i da formă aceluiași mesaj. Dacă cumva mesajul conține o referință culturală, atunci ceea ce-i mai rămâne traducătorului este fie să facă apel la universalitate, fie să găsească un echivalent pertinent în cultura limbii de destinație. În mod evident, în fiecare dintre aceste etape pot apărea degradări sau denaturări ale mesajului originar.
Ceea ce mă fascinează la Eminescu este puritatea procesului a priori. Ideile sunt universale, fără coloratură națională și li se dă apoi o formă de o frumusețe stranie: găsesc nenatural ca o asemenea concentrare de gândire universală să fie exprimată atât de desăvârșit într-o limbă particulară - oricare ar fi aceea.
Stranietatea aceasta constă în a putea accede, în limba ta maternă, la o lume atât de vie și de complexă, fără a putea identifica acolo nici un stereotip, nici o limitare culturală așteptate... și uneori, pentru că, și așa pe deplin exploatate, resursele limbii nu îi ajungeau, Eminescu recurge cu proprietate la licențe - mai degrabă flexibilizări - pentru că pur și simplu, așa trebuia...

De ce plec din România

2011-03-10T13:01:00.000-08:00

Simplu:
Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani am eu grijă.

Țesutul a apărut când celula s-a decis că-i e mai bine între surate decât de una singură.
Organul a apărut când țesuturile s-au decis că se pot încrede unele în altele în loc să facă fiecare de toate.
Triburile, societățile și mai târziu națiunile au apărut când contractul colectiv a pricinuit, uneori cu puternic sentiment de apartenență ba chiar exaltare, subsumarea individului în beneficiul grupului.

Păi deci nu suntem la fel de proști ca amiba?

Update: nu credeți că e dureros să fii mai respectat de proștii altora decât de proștii care se zic ai tăi? Ca să nu vorbim de stima celor pe care la rându-ți îi stimezi!
Nu sunt trufaș. Îmi am locul meu undeva la mijloc și mă uit în sus. Ascult Rapsodia a 2-a a lui Enescu și-mi vin în minte doar atât: dealurile molcome împănate de gospodării și moderația smerită a conștiinței colective din alte vremuri. Într-adevăr, toate acestea sunt din alte vremuri.

Update decembrie 2011: nu am prea multe de schimbat dinspre partea românească a lucrurilor. Dinspre partea vestică, da. Într-un interviu, Pleșu zicea despre societatea românească - “mi-e dor să întâlnesc niște domni”. Subscriu și replic - în societatea occidentală mi-e dor să întâlnesc un dram de blândețe, de amabilitate autentică. Căci n-am avut privilegiul…

De ce nu cred în Social Media

2011-02-15T04:14:00.000-08:00

Societatea de consum se bazează din construcție pe înlocuirea așteptării în vederea gratificării mai mari sau mai subtile, mai metafizice, cu gratificarea imediată și materială.
Omul modern este încurajat să nu mai aibă nici un moment de repaos, de introspecție, de echilibru static cu sine.
Rețelele de tip Facebook și Twitter au un efect pervers - în loc de polenizarea ideilor - flecăreala globală.
Iată de ce: în plan intelectual

am degradat enciclopediile la compendii.
am degradat compendiile la referate.
am degradat referatele la frânturi fugare de wikipedia.
am degradat frânturile de wikipedia la twit-uri.

În plan social, lucrurile stau asemănător:

am degradat ritualurile solemne (întoarcerea din voiaj, revederea emoționantă cu prietenii de peste ocean etc) la web chat.
am degradat lungile taifasuri cu prietenii la chat-uri.
am degradat exercițiul personal și conectat de descoperire a celuilalt la inspectarea urmelor lăsate pe net.
am degradat chat-urile la SMS-uri, twit-uri, wink-uri, buzz-uri, nudge-uri si post-uri.

Nu sunt orbește contra. Am și eu cont pe unele dintre rețele.
Doar că mi se pare că participarea în viața virtuală este invers proporțională cu succesul resimțit în viața din afara net-ului.

Social media este vârful de lance al acestui refuz paroxistic de profunzime: spune-ne ce-ți trece prin minte acum. Fără maturare, fără distilare, fără exercițiu stilistic. De oriunde te-ai afla, în orice stare te-ai afla.

Spune-ne cât ești de important, cât ești de recunoscut în comunitatea celor efemeri.
Arată-ne cât ești de vibrant la suprafață.
Despre auto-cenzură, simț al măsurii, responsabilitate... să auzim numai de bine.

Succesul este garantat - creierul reptilian scos la paradă primește validare și atenție drept care se umezește, endorfinic, de plăcere.
Plăcere binară - mai simplu de atât nu se poate - me likey, me not likey. Că și amiba și parameciul știu să caute plăcerea și n-au nevoie de o conștiință și nici măcar de oareșice conștiență pentru asta.

La urma urmei, 500 milion users like this!

Valoarea mea, valoarea mea... de zeci de ori peste a ta

2010-03-09T05:27:00.000-08:00

Românul mediu se consideră probabil de cel puţin 60 de ori mai preţios decât oricare alt român mediu. Altfel nu-mi pot explica de ce nu-şi poate rupe fie şi cinci secunde din preţiosu-i timp atunci când iese de la metrou în turmă, blocându-l pe românul mediu care coboară să prindă acel metrou şi pricinuindu-i o aşteptare de cel puţin cinci minute.

Drago-beta

2010-02-10T06:28:00.000-08:00

Sărbătoarea arhaică a dragobetelui stă mărturie pentru modernitatea folclorului românesc. Dragobetele este un acronim de la versiunea beta a unei relaţii: drago - adică vocativul de la draga mea - în versiunea beta, că relaţia nu-i încă oficializată, fiind în teste funcţionale şi unitare (sic) extinse. Mai vizionar decât atât poate doar aztecii cu anul lor 2012...

Catrenul promovării ierarhice

2009-08-18T15:32:00.000-07:00

Treaptă cu treaptă și bucă cu bucă
Suie căpușa'al promoției val,
Calcă pe toți și pe toți îi hurducă
Dar șefii și-alină: cald, umed, anal.

Maturitate

2009-08-18T15:26:00.000-07:00

Definiția mea a maturității:

Să știi organic ce e albul și ce e negrul;
Să-ți dorești cu toată ființa să ai parte de alb și să știi că albul te face fericit;
Să trebuiască în fiecare clipă să distingi la gram și la centimă între două nuanțe de gri.

Cruci pe stradă

2009-01-24T08:06:00.000-08:00

Ați remarcat crucile de pe trotuar? Acelea de tablă neagră, standard, cu un ornament în trifoi pe fiecare braț, și cu o tăbliță indicând numele nefericitului pieton întru Eternitate?
Cred că sunt justificate crucile eroilor răpuși la Revoluție, asta ca să nu uităm. Cred că sunt de asemenea justificate crucile de pe potecile de munte - să te uiți mai bine unde calci.
Dar restul, crucile celor secerați de vreun infarct sau accident vascular direct pe stradă? Ele cui servesc? Și de ce în mod particular numai aceia decedați pe stradă să aibă prin convenție dreptul la marcarea locului decesului într-un mod atât de ostentativ?

Pe undeva pe Calea Griviței există de-a dreptul un portic funerar aplicat pe gardul străzii, în gresie neagră, cu candelă, cum s-ar zice, cu tot tacâmul, cu flori proaspete și candelă aprinsă: s-ar părea că e mai important decât chiar bietul om care zace în cimitir.
Ce-o fi atât de extraordinar în a muri pe stradă în loc de propriul pat? A propos, dacă mor pe WC, nu ar fi mai potrivit ca urmașii să planteze o cruce de dimensiuni rezonabile între cadă și lavabou, ajutând astfel la sinergia unor stări de mare intensitate meditativă?

Pentru drepturi egale în lumea de apoi, reclam următoarele:

paturile de spital vor fi dotate cu rafturi în care se vor așeza cruci de dimensiuni standard cu numele celor decedați în acel pat, în ordine cronologică sau alfabetică;
potrivit cu locul decesului, crucile modernizate cu beculețe și marș funebru adaptat de la felicitările muzicale, vor putea fi amplasate în mall-uri, benzinării, cârciumi sau orice alt loc public - cu panouri și mici mesaje publicitare rotative care vor sponsoriza cheltuielile de întreținere a candelei și a buchetului de flori de plastic, plus o sumă lunară modică urmașilor.
că tot am trecut în era informațională, Google Earth va conține ca atracții turistice, pe lângă străzi, muzee și baruri, crucile virtuale, indexate și căutabile după cuvinte cheie...

Mi-am permis să judec un subiect serios într-un registru frivol, s-ar zice. Ei aș! Eu? Dar acești instalatori de cruci, care în loc de demnitatea tăcută a unui cimitir, preferă vulgul și vuietul străzii? Doar unul dintre atâtea simptome ale unei societăți bolnavă de mitocănie, superficialitate și senzaționalism. Trist, meschin, gri...

Frustrare bidimensională

2008-08-05T01:22:00.000-07:00

Maimuţimea a coborât din copaci pentru a deveni omenire şi a cuceri distanţele.

În felul acesta a cedat o dimensiune în favoarea alteia. La vremea respectivă, trocul a fost benefic.

Acum am cucerit distanţele. Avem tot felul de mijloace pentru a face din distanţe obstacole penibile, care nu mai sperie pe nimeni.

Cu înălţimea stăm însă mult mai prost. O resimţim instinctiv drept ostilă; o cucerim prin tot felul de proteze – fie ele lifturi, scări sau scripeţi.

E adevărat că teama de înălţime este în parte justificată de un inamic potenţial mortal: gravitaţia. Însă, maimuţe fiind, parcă ştiam să ne ferim mai eficient... şi să simţim, să folosim înălţimea mult mai intim. Trăim esenţialmente în plan, mai exact, într-o suprapunere de planuri. Etaje, terase, verande, altitudini de croazieră, orbite. Totul exprimat într-un număr rotund de picioare sau metri de sol, eventual de nivelul mării.

Ce-ar fi dacă omenirea ar câştiga la loc înălţimea, trecând de la discret la continuu?

Omenirea ar trebui să scape de picioare. Sau, mai bine zis, să le transforme la loc în membre. Principala pierdere la coborârea pe sol au fost degetele opozabile de la membrele inferioare. Acum, înarmaţi cu vehicule, maşini, biciclete şi măgăruşi – nu mai suntem periclitaţi, ca specie, fără picioare. Cu patru mâini, dimpotrivă... imaginaţi-vă numai! Aş putea să stau comod în fotoliu, la televizor, făcându-mă că îi caut de păduchi, aşa precum maimuţele, pe cei doi copii ai mei deopotrivă, democratic. Aş putea să stau atârnat deasupra tastaturii cu berea într-un picior şi şaorma în celălalt, tastând frenetic cu mâinile - e adevărat, aici s-ar impune o coadă, dar ăsta e un alt subiect de frustrare – aş avea atâtea de făcut cu o coadă! Aş putea să-mi ţin singur cu picioarele ritmul la tamburine sau tobe când mă mai apucă zdrăngănitul. Unde mai pui că... aveţi idee cam ce poate să însemne un preludiu la patru mâini, ba şi rămânând în cadrul perfect moral al unei uniuni în doi?

Vă invit în casa mea cubică. Am desfiinţat metrul pătrat, discutăm preţul în metri cubi. Asta pentru că imediat ce aţi intrat pe uşă aţi remarcat că salteaua cu aer comprimat de pe podea vă opreşte să înaintaţi confortabil. E doar un preţ mic pe care-l plătesc pentru siguranţă, totuşi. Mi s-a mai întâmplat să cad de sus, iar o cădere de la câţiva metri nu e ceva de nebăgat în seamă. Dar nu vă las prea mult timp să vă dezmeticiţi. Vă leg una dintre centurile pelviene din cuier. E legată de tavan. Aveţi un joystick mic în ea, care controlează scripetele şi cele două motoraşe care mişcă punctul de ancorare.

Vă invit la o cafea. Dacă vreţi, o bem în living. Adică la doar un metru de sol, pe scaunele-ciupercă din jurul mesei. Dacă vă distrează, vă puteţi balansa, oricum, la cei 10 metri lungime de coardă, balansul e amplu şi plăcut, relaxează şi se potriveşte cu o bîrfă mică. Sus spre tavan nu mai e aşa distractiv, e un fel de zgâlţîială fără noimă. O să mă reped un pic la tavan, pentru că mi se arde friptura în cuptor. Evident, bucătăria este imediat sub acoperiş, iar fumul şi mirosurile ies în sus. Imediat sub bucătărie se află patul, singurul obiect plat din toată casa. Am încercat la început să dorm chircit pe crăcile copacului care se unduieşte liniştitor de la bază până în balconul, sus, însă după câteva căderi şi vreo două guturaie straşnice m-am resemnat. Măcar e rabatabil... patul, nu copacul.

Teveul l-am pus pe o articulaţie mobilă, la jumătatea înălţimii casei. Cel mai mult îmi place să-mi mut cârligul centurii de pe spate pe burtă şi să mă uit de jos în sus, bălăngănindu-mă, la tv. Dar nici să te uiţi la el printre picioare când cureţi cartofi nu-i dezagreabil.

Şi totuşi ceva nu-mi place la centura asta. Prea mă leagă de tavan. Abia aştept electromagneţii!

Ontologia şmecheriei

2008-04-27T09:58:00.000-07:00

Deseori m-am întrebat de ce am o repulsie organică irepresibilă împotriva şmecheriei. De ce oare, între toate păcatele, acesta mi se pare mai cu osebire cancerigen, contagios şi scîrbavnic.

Să încercăm o descriere formală a şmecheriei. Analitic, cu identificarea categoriilor componente şi a relaţiilor dintre acestea.

În mod esenţial, şmecheria necesită trufie şi prostie. Reducere la absurd:
Modest dar şmecher - o contradicţie în sine.
Trufaşul cu adevărat deştept este pe altă ramură în taxonomia urîciunilor şi rătăcirilor sufletului şi minţii omeneşti, aceea a inteligenţei falacioase, care evită şmecheria fie şi din minima cultivare a unei bune imagini de sine.
Prostul idiopatic, ne-mândru, supără cel mult pe durata neroziei şi proporţional cu adâncimea ei, însă chiar şi cel mai nevricos temperament, cu discernământ, iartă într-un târziu un asemenea nefericit, în virtutea evidenţei lumeşti "de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere".
Şmecherul este, deci, cel puţin prost şi mândru. Dar oare sunt acestea şi suficiente, nu numai necesare? Din nou reducere la absurd.
Simplul mândru-prost se mulţumeşte, la o adică, şi cu o ocheadă galeş-macho aruncată sieşi în oglindă, după vorba bancului cu Ion care se opreşte la cumpăna fântânii din drumul spre hora satului... şi stă Ion şi se minunează: "mă da mândru m-o făcut muma... mă da chipeş... mă, da fuche-m-aş!"
Astfel, prost-şi-mândrul se poziţionează într-un raport absolut cu el însuşi dar şi cu lumea din jur. El este la fel - sau măcar cantitativ comparabil - de prost-şi-mândru, şi acasă şi ieşit în lume. Dă cu bâta-n baltă şi la un pahar cu prietenii şi pe postul public de televiziune, cu naturaleţea unui hipopotam într-un magazin de porţelanuri. Bufon de ocazie, pacoste cu palmares sau termen de comparaţie numai bun pentru alinarea complexelor frustraţilor în talk-show-uri, prost-şi-simplul este o prezenţă utilă, cu reacţii previzibile şi manual de întrebuinţare. El are o boală individuală.

Şmecheria însă nu este doar atât. În primul rând, şmecherul nu poate avea o relaţie absolută, nici cu sine însuşi nici cu lumea, ci relativă. Un şmecher singur, în faţa oglinzii bunăoară, n-are obiect al muncii. Pe cine să şmecherească - pe sine? Ieşit în lume, şmecherul trebuie să fie mai şmecher decât cineva - o victimă. În plus, nu absolut necesar per se, însă sever limitat fără, şmecherul în exerciţiul funcţiunii are nevoie de public, care să consemneze reuşita în folclorul comunitar şi să actualizeze clasamentul ticăloşiei. Cum ar veni deci, o prostie-şi-mândrie colectivă, socială. De aici şi contagiunea: şmecherul se află în permanentă concurenţă cu ceilalţi şmecheri şi cu teama perpetuă că va fi într-o bună zi detronat printr-o ţeapă, ceea ce coincide cu pierderea prestigiului atât de trudit. Teama şi neîncrederea în toate şi în toţi devin contract de grup asemenea omertei mafiote, lege cu atât mai eficientă cu cât se avansează în şmecherie.
Este oare răutatea o altă componentă necesară? Nu neapărat, pentru că la limită, se poate considera că un şmecher motivat doar de lăcomie, va folosi şmecheria ca vehicul pentru furt. Dar atât de productivă în chip de aditiv-lubrifiant...
Dar lenea? Opţională, dar intrumentală şi aceasta, de vreme ce unui om eficient, muncitor ori măcar trebăluitor îi rămâne atât de puţin timp ne-comenduit...
La acestea se adaugă în chip de condiment, o expunere în doze homeopatice la cultură. Şmecherul ştie că undeva departe de anvergura sa cognitivă se află o lume conceptual inacesibilă, drept care adulmecă şi preia din zbor concepte criptice dar sonore, pe care le înslăninează (sic însăilează) într-un vocabular de breaslă, la pastramă pentru viitoarele metafore măcelăreşti cu damf de şcoala vieţii, debitate după caz şugubăţ sau veninos, după potriveală: ţinta nevolnică - şfichiuită superior, cea înaltă - maculată iremediabil.

Totul este astfel pregătit pentru un cerc vicios asemenea cancerului, care abate chimia şi fizica organismului (individual respectiv colectiv) către dezorganizare şi haos.
Aşa auto-hrănitoare, şmecheria este totuşi, aparent paradoxal, şi auto-limitantă, centripetă. Motivaţia fiind satisfacerea trufiei, efortul motrice aferent nu este gratuit. Cu timpul, indiferent de posibile temporare cote atractive, beneficiul ajunge să coste exorbitant, acţionând ca forţă centrifugă, ţinută în echilibru de incompetenţa în activităţi realmente lucrative (am pornit de la prezumţia de prostie). Şmecheria cu motivaţie predominant materială e însă în mod necesar o stare cel mult temporară: dacă beneficiul material şi îndemânarea cresc, prezumţia de prostie începe să se dilueze şi ne depărtăm de şmecherie şi trecem în altă ramură, aceea a escrocheriei, de la găinărie la fraudă de proporţii. Ceea ce şi explică cum foşti şmecheri evoluează categoric. Iară de nu sunt în stare - rămân să şmecherească pe cine n-a stins încă lumina.

Se conturează astfel imaginea speciei care creşte în asemenea medii de cultură - un exemplar, fie şi iniţial benign, care rămâne ceva vreme sub presiunea aceasta, fără mari foloase materiale sau de o natură mai concretă, se înrăieşte, se acreşte, se ticăloşeşte în fibră.

Drept urmare - ce am de împărţit cu şmecheria?

Trufaşul cel inteligent, Lucifer, Iudă sau fiu rătăcitor, se iţeşte statornic în urzeala absolutulului, mereu cum nu trebuie. Dar e în el, trăindu-l, drept care are parte de onoarea unor descătuşări de energii cosmice pentru a i se arăta într-un final adevărul, redempţiunea, calea.
Prostul, săracul, e un potir gol în aşteptarea unei umpleri, aci sau dincolo.
Prostul trufaş - o jucărie stricată, ce-i drept, nu fără oarece consimţământ şi aport.
Dar şmecherul? O oroare. Înzestrat cu minim discernământ, dovadă putirinţa de a găsi mai fraieri; conştient de propriile limite şi uneltind activ la impunerea lor altora în loc de a le depăşi el însuşi; trup şi suflet în slujba unei imagini găunoase, şmecherul foloseşte umanitatea din dotare pentru a se îndobitoci pe sine şi pe o bună bucată din mediul ambiant. Întreit păcat - împotriva creaţiunii, a sinelui şi a aproapelui.

Pentru toate acestea, numesc şmecheria - insuficienţă socială cronică. Adică una din bolile acelea care omoară încet, târşâit şi incontinent - boală lungă, moarte sigură.

Mai putem tolera aşa ceva?

Talk-show de umanizare a ticăloşilor

2008-04-16T03:20:00.000-07:00

O modă foarte... la modă în televiziuni: talk-show-uri cu invitaţi dubioşi. Interlopi, lichele, băieţi buni, băieţi deştepţi, tot colesterolul gri al unei societăţi obeze - chemaţi să-i vadă naţia ce isteţi, şpirituali şi, la urma urmeni, oameni ca noi, cu trăiri şi slăbiciuni sunt. Cu berea în mână şi canapeaua sub cur, halal intransigenţă te mai animă faţă de aceşti neica-cineva/nimeni care istorisesc şugubăţ-agresiv banalul spectaculos al vieţii lor. Cât despre ticăloşiile, escrocheriile, violenţele, laşităţile, furtul şi deşănţarea lor, pentru asta există buletinele de ştiri, dar parcă în ora care desparte cele două emisiuni, memoria noastră s-a rupt în două. Schizofrenică populaţie, morală castraţie.

Fetidă Românie, ingenuă mitocănie…

2008-02-22T06:15:00.000-08:00

Gipane albe lucind de curăţenie pe cele mai desfundate străzi, ca o başoldină cu fustiţă şi pantofi de balet între aurolacii din faţa Gării... mitíci ieşiţi cu mititei la grătar şi bere la PET pe o cutie de tablă în petecul murdar de iarbă dintre parcările blocurilor... două cefe groase la costum din Mall coborâte din gipan să schimbe trei sudălmi afectuoase şi două numere dă mobil, la o palmă distanţă de o budă spartă de porţelan bleu bălţat cu căcat, aruncată-n stradă... bloc confort III cu hrube negricioase şi pereţi cojiţi bleu spălă-ciel cu gris noroi, cu copertină şi entrance roz bombon stil Astoria şi coloane de ghips văruite alb cu capiteluri dorice şi cu Dorel alcoolizat în chip de gargui... damă bine pe contrasens, toaletă impecabilă, lăţită la ceartă cu gura mai spurcată ca o miasmă de vidanjă...

Burta

2007-08-16T03:17:00.000-07:00

Noua modă la români - suflecatul tricoului, să se vadă burta.
Pe cât de oripilantă pe atât de răspândită.
Burţi de toate volumele, tonusurile, culorile, păroşeniile, răsfrângerile şi liniile se revarsă de sub tricoul de plastic cu sau fără plasă şi până hăt sub marginea de sus a pantalonului - mă rog, bermudei, şortului trei sferturi sau ce-o fi.
Moda se accesorizează cu papuci de plastic, ghiul, lanţ, ceafă groasă şi tunsoare periuţă la maşină nivel 1, opţional şapcă pusă invers şi ochelari de soare ultra-curbaţi.
Se prezintă în peisaj industrial degradat, cu construcţii ruginite în fundal; în plan mediu vilă 5+P printre gunoaie, iar în prim plan A6 sau A8 la set cu pipiţă pocnind (la propriu) de sănătate în perechea de blugi prea strâmţi.

Pentru consistenţa mesajului vizual, se mai poate recurge la desluşirea treptată (camera panning) a imaginii de mai sus prin pâcla groasă a unui grătar cu mici pe maidanul din vecinătate însoţită de dans ritual tribal, cu burţile în amplu delir coregrafic (zoom in cu focus pe saltul gâfâit al buricului), pe ritmurile manelei cu duşmanii care vrea rău.