Roboțel
Tâmpițel
Am în viață un singur țel
Să am neted cerebel!
Întrebări existențiale,
Nevoi motivaționale,
Dileme fundamentale,
Pernicioase griji morale?
Toate astea sunt un fleac:
Le strivesc ca pe-un gândac.
Viața este-așa cum este
De ești slab ea te strivește.
Saturday 8 February 2014
Tuesday 31 January 2012
De ce cred în ideea de monarhie
Pentru că un individ crescut de mic pentru un anumit ţel în viaţă are şanse mai mari să fie cel mai potrivit în acel rol, după părerea mea.
Acesta nu poate fi în nici un caz un certificat de garanţie, variabilitatea individuală în interiorul celor de sânge albastru este, cred, aceeaşi ca în orice altă populaţie statistică.
Însă mă gândesc cât de greu ne este să acceptăm că există oameni determinaţi să facă ceva mai bine decât alţii, pentru că am fost condiţionaţi de către şcoala de gândire stângistă, care de secole se simte ameninţată până la isterie de diferenţele între indivizi - şi cât ne este de uşor să acceptăm că există rase de câini plecate dintr-un trunchi comun care au fost selecţionate pentru anumite destinaţii. De ce putem accepta că există câini care vânează precum respiră şi alţii care ajută orbi cu un devotament aproape nenatural - şi nu am putea să realizăm că sub o formă mult mai puţin evidentă, dar nu mai puţin obiectivă - istoria sau societatea au crescut oameni ca să-i reprezinte şi conducă pe alţii? Că aceşti oameni nu sunt egali, ba poate sub imperiul selecţiei genetice, erau altfel chiar de la naştere?
Acesta nu poate fi în nici un caz un certificat de garanţie, variabilitatea individuală în interiorul celor de sânge albastru este, cred, aceeaşi ca în orice altă populaţie statistică.
Însă mă gândesc cât de greu ne este să acceptăm că există oameni determinaţi să facă ceva mai bine decât alţii, pentru că am fost condiţionaţi de către şcoala de gândire stângistă, care de secole se simte ameninţată până la isterie de diferenţele între indivizi - şi cât ne este de uşor să acceptăm că există rase de câini plecate dintr-un trunchi comun care au fost selecţionate pentru anumite destinaţii. De ce putem accepta că există câini care vânează precum respiră şi alţii care ajută orbi cu un devotament aproape nenatural - şi nu am putea să realizăm că sub o formă mult mai puţin evidentă, dar nu mai puţin obiectivă - istoria sau societatea au crescut oameni ca să-i reprezinte şi conducă pe alţii? Că aceşti oameni nu sunt egali, ba poate sub imperiul selecţiei genetice, erau altfel chiar de la naştere?
Nota bene, nu apare nicăieri vreo apreciere de superioritate sau inferioritate. Simplu spus, sunt mai mari șansele de a alege candidatul potrivit la fișa postului.
Odată realizată asemănarea aceasta aparent frivolă, discuţia se îndreaptă înspre priceperea societăţii de a crea matriţa, modelul pe care îl aplică viitorului monarh. Deci monarhia are şi o culoare naţională. Dincolo de aceasta, după epoca monarhilor atotputernici, rolul monarhilor din Europa au evoluat de ceva sute de ani către un mediator al societăţii civile cu atribuţii de coalizare a sentimentului naţional şi cu prerogative bine definite şi destul de limitate. Nu-mi aduc aminte din istoria recentă exemple de monarhi care să fi "ieşit în faţă" cu comportamente care să facă o ţară întreagă de ruşine. Şi mă gândesc că dacă te acoperi de ruşine pe durata unui mandat prezidenţial după care poţi să dispari din viaţa publică în cel mai rău caz - e una, în timp ce dacă mai ai o viaţă înainte pe scena publică, s-ar putea să te gândeşti de două ori.
Acesta mi-este argumentul lipsit de patimă pe care îl invoc, cu două exemple recente: Regina Elisabeta a Angliei şi Regele Mihai.
Odată realizată asemănarea aceasta aparent frivolă, discuţia se îndreaptă înspre priceperea societăţii de a crea matriţa, modelul pe care îl aplică viitorului monarh. Deci monarhia are şi o culoare naţională. Dincolo de aceasta, după epoca monarhilor atotputernici, rolul monarhilor din Europa au evoluat de ceva sute de ani către un mediator al societăţii civile cu atribuţii de coalizare a sentimentului naţional şi cu prerogative bine definite şi destul de limitate. Nu-mi aduc aminte din istoria recentă exemple de monarhi care să fi "ieşit în faţă" cu comportamente care să facă o ţară întreagă de ruşine. Şi mă gândesc că dacă te acoperi de ruşine pe durata unui mandat prezidenţial după care poţi să dispari din viaţa publică în cel mai rău caz - e una, în timp ce dacă mai ai o viaţă înainte pe scena publică, s-ar putea să te gândeşti de două ori.
Acesta mi-este argumentul lipsit de patimă pe care îl invoc, cu două exemple recente: Regina Elisabeta a Angliei şi Regele Mihai.
Sunday 7 August 2011
Eminescu a priori
A scrie într-o limbă se asociază, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, cu a gândi în acea limbă. Aceasta nu se referă la aspectul banal al limitării la un univers semantic limitat - cu multă competență, se pot face traduceri aproape din orice în orice. La urma urmei, psihologii și neurolingviștii moderni par să susțină universalitatea unor tipare gramaticale pre-codate în creier încă înainte de naștere la rasa umană.
Și atunci la ce altceva?
La procesul care precede formularea unui mesaj. Acesta este și el supus condiționărilor culturale ale fiecăruia. De obicei, nu numai mesajul, dar chiar ideea din spatele lui apar în conștiința autorului purtând deja amprenta unei limbi anume.
Traducerea este un proces a posteriori. Traducătorul trebuie să înțeleagă mesajul, să-l interpreteze și să aleagă din instrumentarul limbii de destinație ceea ce este mai potrivit pentru a-i da formă aceluiași mesaj. Dacă cumva mesajul conține o referință culturală, atunci ceea ce-i mai rămâne traducătorului este fie să facă apel la universalitate, fie să găsească un echivalent pertinent în cultura limbii de destinație. În mod evident, în fiecare dintre aceste etape pot apărea degradări sau denaturări ale mesajului originar.
Ceea ce mă fascinează la Eminescu este puritatea procesului a priori. Ideile sunt universale, fără coloratură națională și li se dă apoi o formă de o frumusețe stranie: găsesc nenatural ca o asemenea concentrare de gândire universală să fie exprimată atât de desăvârșit într-o limbă particulară - oricare ar fi aceea.
Stranietatea aceasta constă în a putea accede, în limba ta maternă, la o lume atât de vie și de complexă, fără a putea identifica acolo nici un stereotip, nici o limitare culturală așteptate... și uneori, pentru că, și așa pe deplin exploatate, resursele limbii nu îi ajungeau, Eminescu recurge cu proprietate la licențe - mai degrabă flexibilizări - pentru că pur și simplu, așa trebuia...
Și atunci la ce altceva?
La procesul care precede formularea unui mesaj. Acesta este și el supus condiționărilor culturale ale fiecăruia. De obicei, nu numai mesajul, dar chiar ideea din spatele lui apar în conștiința autorului purtând deja amprenta unei limbi anume.
Traducerea este un proces a posteriori. Traducătorul trebuie să înțeleagă mesajul, să-l interpreteze și să aleagă din instrumentarul limbii de destinație ceea ce este mai potrivit pentru a-i da formă aceluiași mesaj. Dacă cumva mesajul conține o referință culturală, atunci ceea ce-i mai rămâne traducătorului este fie să facă apel la universalitate, fie să găsească un echivalent pertinent în cultura limbii de destinație. În mod evident, în fiecare dintre aceste etape pot apărea degradări sau denaturări ale mesajului originar.
Ceea ce mă fascinează la Eminescu este puritatea procesului a priori. Ideile sunt universale, fără coloratură națională și li se dă apoi o formă de o frumusețe stranie: găsesc nenatural ca o asemenea concentrare de gândire universală să fie exprimată atât de desăvârșit într-o limbă particulară - oricare ar fi aceea.
Stranietatea aceasta constă în a putea accede, în limba ta maternă, la o lume atât de vie și de complexă, fără a putea identifica acolo nici un stereotip, nici o limitare culturală așteptate... și uneori, pentru că, și așa pe deplin exploatate, resursele limbii nu îi ajungeau, Eminescu recurge cu proprietate la licențe - mai degrabă flexibilizări - pentru că pur și simplu, așa trebuia...
Thursday 10 March 2011
De ce plec din România
Simplu:
Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani am eu grijă.
Țesutul a apărut când celula s-a decis că-i e mai bine între surate decât de una singură.
Organul a apărut când țesuturile s-au decis că se pot încrede unele în altele în loc să facă fiecare de toate.
Triburile, societățile și mai târziu națiunile au apărut când contractul colectiv a pricinuit, uneori cu puternic sentiment de apartenență ba chiar exaltare, subsumarea individului în beneficiul grupului.
Păi deci nu suntem la fel de proști ca amiba?
Update: nu credeți că e dureros să fii mai respectat de proștii altora decât de proștii care se zic ai tăi? Ca să nu vorbim de stima celor pe care la rându-ți îi stimezi!
Nu sunt trufaș. Îmi am locul meu undeva la mijloc și mă uit în sus. Ascult Rapsodia a 2-a a lui Enescu și-mi vin în minte doar atât: dealurile molcome împănate de gospodării și moderația smerită a conștiinței colective din alte vremuri. Într-adevăr, toate acestea sunt din alte vremuri.
Apără-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani am eu grijă.
Țesutul a apărut când celula s-a decis că-i e mai bine între surate decât de una singură.
Organul a apărut când țesuturile s-au decis că se pot încrede unele în altele în loc să facă fiecare de toate.
Triburile, societățile și mai târziu națiunile au apărut când contractul colectiv a pricinuit, uneori cu puternic sentiment de apartenență ba chiar exaltare, subsumarea individului în beneficiul grupului.
Păi deci nu suntem la fel de proști ca amiba?
Update: nu credeți că e dureros să fii mai respectat de proștii altora decât de proștii care se zic ai tăi? Ca să nu vorbim de stima celor pe care la rându-ți îi stimezi!
Nu sunt trufaș. Îmi am locul meu undeva la mijloc și mă uit în sus. Ascult Rapsodia a 2-a a lui Enescu și-mi vin în minte doar atât: dealurile molcome împănate de gospodării și moderația smerită a conștiinței colective din alte vremuri. Într-adevăr, toate acestea sunt din alte vremuri.
Update decembrie 2011: nu am prea multe de schimbat dinspre partea românească a lucrurilor. Dinspre partea vestică, da. Într-un interviu, Pleșu zicea despre societatea românească - “mi-e dor să întâlnesc niște domni”. Subscriu și replic - în societatea occidentală mi-e dor să întâlnesc un dram de blândețe, de amabilitate autentică. Căci n-am avut privilegiul…
Tuesday 15 February 2011
De ce nu cred în Social Media
Societatea de consum se bazează din construcție pe înlocuirea așteptării în vederea gratificării mai mari sau mai subtile, mai metafizice, cu gratificarea imediată și materială.
Omul modern este încurajat să nu mai aibă nici un moment de repaos, de introspecție, de echilibru static cu sine.
Rețelele de tip Facebook și Twitter au un efect pervers - în loc de polenizarea ideilor - flecăreala globală.
Iată de ce: în plan intelectual
Doar că mi se pare că participarea în viața virtuală este invers proporțională cu succesul resimțit în viața din afara net-ului.
Social media este vârful de lance al acestui refuz paroxistic de profunzime: spune-ne ce-ți trece prin minte acum. Fără maturare, fără distilare, fără exercițiu stilistic. De oriunde te-ai afla, în orice stare te-ai afla.
Spune-ne cât ești de important, cât ești de recunoscut în comunitatea celor efemeri.
Arată-ne cât ești de vibrant la suprafață.
Despre auto-cenzură, simț al măsurii, responsabilitate... să auzim numai de bine.
Succesul este garantat - creierul reptilian scos la paradă primește validare și atenție drept care se umezește, endorfinic, de plăcere.
Plăcere binară - mai simplu de atât nu se poate - me likey, me not likey. Că și amiba și parameciul știu să caute plăcerea și n-au nevoie de o conștiință și nici măcar de oareșice conștiență pentru asta.
La urma urmei, 500 milion users like this!
Omul modern este încurajat să nu mai aibă nici un moment de repaos, de introspecție, de echilibru static cu sine.
Rețelele de tip Facebook și Twitter au un efect pervers - în loc de polenizarea ideilor - flecăreala globală.
Iată de ce: în plan intelectual
- am degradat enciclopediile la compendii.
- am degradat compendiile la referate.
- am degradat referatele la frânturi fugare de wikipedia.
- am degradat frânturile de wikipedia la twit-uri.
- am degradat ritualurile solemne (întoarcerea din voiaj, revederea emoționantă cu prietenii de peste ocean etc) la web chat.
- am degradat lungile taifasuri cu prietenii la chat-uri.
- am degradat exercițiul personal și conectat de descoperire a celuilalt la inspectarea urmelor lăsate pe net.
- am degradat chat-urile la SMS-uri, twit-uri, wink-uri, buzz-uri, nudge-uri si post-uri.
Doar că mi se pare că participarea în viața virtuală este invers proporțională cu succesul resimțit în viața din afara net-ului.
Social media este vârful de lance al acestui refuz paroxistic de profunzime: spune-ne ce-ți trece prin minte acum. Fără maturare, fără distilare, fără exercițiu stilistic. De oriunde te-ai afla, în orice stare te-ai afla.
Spune-ne cât ești de important, cât ești de recunoscut în comunitatea celor efemeri.
Arată-ne cât ești de vibrant la suprafață.
Despre auto-cenzură, simț al măsurii, responsabilitate... să auzim numai de bine.
Succesul este garantat - creierul reptilian scos la paradă primește validare și atenție drept care se umezește, endorfinic, de plăcere.
Plăcere binară - mai simplu de atât nu se poate - me likey, me not likey. Că și amiba și parameciul știu să caute plăcerea și n-au nevoie de o conștiință și nici măcar de oareșice conștiență pentru asta.
La urma urmei, 500 milion users like this!
Tuesday 9 March 2010
Valoarea mea, valoarea mea... de zeci de ori peste a ta
Românul mediu se consideră probabil de cel puţin 60 de ori mai preţios decât oricare alt român mediu. Altfel nu-mi pot explica de ce nu-şi poate rupe fie şi cinci secunde din preţiosu-i timp atunci când iese de la metrou în turmă, blocându-l pe românul mediu care coboară să prindă acel metrou şi pricinuindu-i o aşteptare de cel puţin cinci minute.
Wednesday 10 February 2010
Drago-beta
Sărbătoarea arhaică a dragobetelui stă mărturie pentru modernitatea folclorului românesc. Dragobetele este un acronim de la versiunea beta a unei relaţii: drago - adică vocativul de la draga mea - în versiunea beta, că relaţia nu-i încă oficializată, fiind în teste funcţionale şi unitare (sic) extinse. Mai vizionar decât atât poate doar aztecii cu anul lor 2012...
Subscribe to:
Posts (Atom)